Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi dau seama că nu gândesc mai mult, dar învăț să mă opresc și să reflectez. Reaud conversații. Observ tipare. Îmi pun la îndoială reacțiile în loc să le apărez. Când eram mai tânăr, voiam să fiu acum, vreau să înțeleg de ce mă simțeam așa. Obișnuiam să grăbesc deciziile, să grăbesc răspunsurile, să grăbesc viața. Acum stau mai mult timp cu lucruri, nu pentru că sunt mai în vârstă, ci pentru că în sfârșit respect consecințele și iau măsuri în legătură cu comportamentul meu. Reflecția nu mă făcea mai blând, mă făcea mai calm, mai clar, mai puțin reactiv și, sincer... mai periculos în cel mai bun mod posibil. De ce? Pentru că atunci când începi să te înțelegi, încetezi să lași lumea să te controleze. A îmbătrâni nu înseamnă să pierzi energie, ci să înveți unde să o plasezi.