Pentru înregistrare. Cel mai recent spectacol al Fed nu este o politică prudentă, ci un teatru politic pus în scenă pe banii publici. Acțiunile de astăzi seamănă mai mult cu criza de furie a unui copil decât cu o macroeconomie sobră, o demonstrație care subminează credibilitatea pe care banca centrală pretinde că o apără. Presupusul SEP a fost, în realitate, o glumă. Aceasta nu a fost o administrare atentă, ci un teatru conceput pentru a proiecta controlul într-un climat de incertitudine și mize mari. Postura Fed, măsurată, criptică și performativă, se citește ca o alegere deliberată de a tranzacționa claritatea pentru control, de a confunda cu complexitatea, mai degrabă decât de a lumina cu responsabilitatea. În practică, produce o poziție politică care se simte mai degrabă ca un semnal fulger decât o strategie durabilă, optică asupra rezultatelor și împăciuire pentru cauza stângii progresiste în detrimentul stabilizării economice reale. Încadrarea crizei expune un defect mai profund: o instituție care ar trebui izolată de politică a permis calculelor politice să se infiltreze în semnalele politice. Când independența este folosită ca un scut pentru postura strategică și credibilitatea devine garanție, consecința este deriva, volatilitatea care subminează bugetele gospodăriilor, planificarea afacerilor și încrederea pe termen lung. Pentru a fi clar, keynesienii de la Fed par a fi greșiți și în mod deschis politici. Poziția independenței s-a transformat într-o aplicare juvenilă a motte-and-bailey: o afișare publică de reținere în timp ce maschează preferințele politice care favorizează o parte a spectrului ideologic. Dacă se dorește restabilirea credibilității, Fed trebuie să renunțe la teatralitatea senzațională, să revină la vorbirea simplă și să ofere o evaluare clară, bazată pe dovezi, a compromisurilor. În absența acestui lucru, va rămâne o bancă centrală mai cunoscută pentru narațiunea deschis politică decât pentru administrarea obiectivă.